Relatii intime cu statul

O concepție de afaceri mai veche decât „bulele” ideologice în care ne învârtim azi ne-a făcut să adoptăm, în urmă cu 30 de ani, acest principiu sănătos:

ca să vinzi/cumperi/închiriezi/angajezi trebuie să te adresezi tuturor, indiferent de simpatiile politice. Prin urmare, în mica publicitate, cea mai sinceră formă de presă din lume, n-are ce căuta patima politică.

Banii Statului (care trebuie să fie în slujba cetățeanului) provin uneori și din abuzuri pe care statul, acest sistem kafkian format din mecanisme care și-au câștigat „independența", puse pe căpătuială pe cont propriu și pe seama contribuabililor, le face asupra noastră.

Veți spune, poate, că acest stat este și un produs al politicii. Al faptului că mulți dintre noi, oameni de bună credință, ne-am ferit de politică. Poate fi și asta, dar ar însemna să-i jignim la grămadă pe toți cei care nu s-au ferit de politică, și au fost și ei de bună credință.

Am să vă dau câteva exemple de interacțiune cu statul pe care le-am avut noi în ăștia 30 de ani de antreprenoriat românesc. Vă provoc, confrați din mediul privat, să mă contraziceți.

Un sfert de kg de argint la doamna directoare

La începutul anilor '90, Anunțul Telefonic era primul ziar românesc exclusiv de publicitate, prima inițiativă privată de acest fel pornită de la zero într-o concurență tradițională reprezentată de ziarul România liberă, care stătuse în timpul comunismului alături de români la bine, la greu, la închirieri, schimburi sau înmormântări.

Pe piața media de la acea vreme, calibrată timp de 40 de ani pentru cele câteva ziare comuniste, nu informația era cea mai de preț valută, ci hârtia. Ziarele apărute ca ciupercile după revoluție concurau la sânge pentru această resursă aparent limitată, ceea ce năștea corupție și șantaj politic. Ca să faci rost de hârtie și deci să apari a doua zi trebuia fie să dai șpagă serioasă la unicul furnizor de hârtie (monopol de stat) din Bucuresti, fie să semnezi pactul cu Frontul Salvării Naționale și să-i lauzi emanațiile.

Noi, la Anunțul Telefonic, am ales prima variantă. În fiecare duminică ne înfățișam la doamna directoare a hârtiei, cu un sfert de kilogram de argint de cea mai bună calitate, în bijuterii, tăvi, pocale vândute de magazinul Anatolia – doamna avea gusturi fine.

Dar chiar și șpaga se dovedea câteodată neputincioasă, așa că într-o nu prea bună zi am fost în imposibilitatea de a ne mai tipări ziarul. Rămăsesem și fără hârtie și fără tipografie. Eram, mărturisesc, într-o oarecare disperare. De nicăieri, am fost contactați de cineva de la ziarul Azi, oficiosul FSN-ului de atunci, care ne-a promis izbăvirea.

Am fost primit cu bunăvoință, într-o atmosferă de lux neobișnuită pentru o redacție, cu băuturi fine – tot ce se putea găsi la momentul ăla pe piața proaspăt eliberată de dictatură – și mi s-a pus în față un contract redactat pe șapte pagini în care scria că ni se oferă hârtie albă și servicii tipografice moderne. Era ceva de vis. Prețul, ascuns pe ultima pagină, era ăsta: un modul de 10x15 cm, pe prima pagină a Anunțului Telefonic, în care să apară un articol din ziarul Azi.

Părea absurd ca cineva cu un tiraj de 200.000 de exemplare să se bucure la un modul de 10x15 cm într-un ziar de 20.000 de exemplare, și totuși asta ne-a demonstrat justețea și importanța deciziei pe care o luasem încă de la înființare: fără politică, fără anunțuri cu vrăjitoare, farmece și obscurantism. Da, da, nu râdeți, ce, nu vedeți legătura între ele?

Am decis să nu semnăm contractul propus și asta ne-a costat scump o vreme. Mai scump decât bijuteriile pentru doamna directoare. Ajunsesem să tipărim ziarul la Arta Grafică, o tipografie de lux, la preț de album de artă. Dar am trecut și peste asta, criza hârtiei s-a rezolvat, nu și criza statului.

Afișe pentru domnul președinte

Dacă te bagi în politică întotdeauna iese rău. Am învățat asta de la tata, săracul, pe care l-a săltat de multe ori Securitatea pentru că nu era suficient de comunist.

În campania electorală din 1996 aveam pe lângă Anunțul Telefonic și o agenție de publicitate. Ne-au vizitat la sediu patru domni de un old fashion comunist – haine de piele, de proveniență Turcia, genți diplomat... – și ne-au cerut o cotație pentru 100.000 de afișe electorale cu candidatul Iliescu. Calitate, policromie, hârtie cretată, tot ce trebuie. Le-am făcut un preț și le-am spus că vreau 50% în avans și restul la predarea lucrării. Mi-au răspuns ritos: plata se face după alegerea președintelui!

Ce tupeu! A fost încă o „ușă” pe care mi-o deschidea politica și prin care am refuzat să intru.

Sanepidul: Dacă nu aveți voi gândaci, vă dau eu

Colegii mei se întrebau atunci dacă nu cumva o să avem necazuri pentru că am refuzat să colaborăm cu sistemul. Păi ce să pățim, să ne trimită controale pe cap? Ne-au trimis oricum. Într-o zi a venit în redacție un control de la Sanepid. A reieșit că trebuie să fim amendați că nu păstram igiena la locul de muncă(!)

Inspectorul s-a dovedit a fi un fost prieten din copilărie, ne-am recunoscut abia când a venit în biroul meu ca să scrie amenda. Pe birou aveam Ghidul serviciilor, pe care Anunțul Telefonic l-a editat timp de mulți ani.

Când l-a răsfoit i s-au aprins ochii: păi asta e mină de aur pentru mine, firme, restaurante, cofetării... Le am pe toate aici și mă ajută să-mi fac un traseu zilnic, planificat, ca să le vizitez. Și dacă nu au ele gândaci, am eu la mine! Îmi face amicul cu ochiul, scoțând o pungă cu gândaci morți din buzunar.

Am scăpat de amendă și am pus, cu ocazia asta, un pic umărul la organizarea statului. Sau măcar a unuia dintre organele lui.

Fiscul: Dacă nu vă amendăm vor crede că ne-ați mituit

În 30 de ani de antreprenoriat am avut de-a face și cu poliția. Ne-au chemat la secție ca să ne „ancheteze” că vindem covoare ilegal prin Oltenița. S-a dovedit că niște cetățeni întreprinzători falsificau facturi și câteva dintre ele aveau seriile noastre.

Am avut „plăcerea” și cu fiscul. Două doamne îndrăznețe au venit la sediu ca să ne controleze actele contabile. Procedură migăloasă, de vreme ce timp de o săptămână încheiată doamnele se prezentau dimineața la noi în redacție, comandau ce doreau să mănânce la prânz – nu erau pretențioase, se mulțumeau cu ce livrau restaurantele din jur – și mai cereau și pentru acasă. 

Într-o zi le-am spus GATA!, din punctul meu de vedere acel control s-a încheiat, să-și ia prânzul și să plece. Au intrat în panică: nu se poate să plecăm fără să vă dăm o amendă, că altfel s-ar crede la centru că ne-ați mituit!

Și am primit și o amendă.

Am rezistat 30 de ani și mai rezistăm

În 1990, să dau bacșiș pentru a cumpăra hârtie mi se părea scuzabil prin faptul că Statul păstra încă un monopol asupra multor surse și domenii. Dacă nu dădeai șpagă, mureai, erai desființat a doua zi. Nu o spun cu plăcere, ci cu sinceritate. Aș vrea să cunosc un om de afaceri din România care să mă contrazică.

Din păcate mita este și azi un desert pentru gurile multe și lacome ale organelor statului, care cresc, trăiesc și se hrănesc cu taxele și impozitele noastre. În 30 de ani de activitate Anunțul Telefonic a plătit milioane de euro taxe și impozite la stat. Nu a întârziat o zi. Ce a primit în schimbul lor? Nimic.

Nici ajutor la nevoie, nici măcar o bătaie prietenească pe umăr. Când am împlinit 25 de ani de exemplu, nicio autoritate a statului român nu ne-a trimis un semn de încurajare: La mulți ani, băi, Anunțule, de 25 de ani ne plătești impozite, să trăiești și ține-o tot așa! Nimic.

În schimb ne-a lăsat să ne descurcăm cum am știut în momentele de criză. Prin anii 2000, o mână de studenți s-au apucat să facă copy/paste după site-ul nostru și să scoată un ziar identic pe piață. Ne-am dus la OSIM ca să reclamăm falsul. O duduie blondă, superbă, de un profesionalism neîndoielnic, ne-a primit într-un birou imens, somptuos, ne-a privit cu condescendență, ne-a pus să scriem o plângere și să așteptăm cuminți acasă. Răspunsul a venit după vreo lună, timp în care am fi putut trage obloanele de câteva ori dacă nu ne-am fi descurcat pe cont propriu. Duduia de la OSIM ne-a răspuns că nu avem legătură cu plângerea întrucât noi de fapt ne ocupăm cu vânzarea de... geamuri.

Statul în slujba cetățeanului?

Campaniile electorale sunt guri de oxigen pentru multe afaceri, dar noi am preferat să nu gustăm din ele. Nu am regretat niciodată. Politica e un lucru prea pătimaș, o spun cu regretul că am avut în ea câțiva prieteni buni, unii dintre ei care au ajuns chiar să ocupe funcții mari în stat.

Dar cu toată buna lor credință tot n-au reușit să schimbe nimic. Indiferent de regim, același scenariu, aceiași funcționari publici care-și fac propriile afaceri în interiorul instituțiilor publice.

Să nu credeți însă că sunt dintre ăia care nu merg nici la vot. Am votat de fiecare dată. Deși și aici m-am lovit de veșnicul dispreț al statului. Sunt căsătorit de peste 20 de ani cu doamna Nunțu și locuim de tot atâta timp în același bloc, acelasi apartament din cartierul nostru muncitoresc. Și cu toate astea niciodată nu ne regăsim pe listele electorale din circumscripția noastră, ci suntem nevoiți să votăm pe liste suplimentare. Pare că statul e decis să ne ignore, când vrea, pe toate căile.

Domnul A.Nunțu - Negustor cinstit, vinde, cumpără, intermediază, de 30 de ani. A prins și vremurile când cele mai vii anunțuri din ziar erau la rubrica „decese” din România liberă. Așa că apreciază cum se cuvine azi diversitatea unui ziar făcut din dorințele și nevoile câtorva milioane de oameni liberi. Domnul A. Nunțu a văzut și auzit multe, și nu vrea să le țină pentru el. Îl veți mai citi pe aici.