Florina Timofte, Cabinet individual de Psihologie Bucuresti

psihoterapie si consiliere

terapia şi teoria

A încerca să defineşti terapia în câteva fraze sau pagini, se poate dovedi a fi o grea încercare. Ce este terapia, este o întrebare cu răspunsuri infinite, răspunsuri care, la rândul lor, nasc alte întrebări. Ar fi simplu, şi foarte mulţi aleg această cale simplă, de a alege câteva definiţii din multitudinea de definiţii care s-au acumulat în cei o sută cincizeci de ani de teorie, de statut de ştiinţă. Cei care nu au uitat însă că psihologia s-a născut din filosofie,  nu se pot mulţumi cu doar câteva definiţii, nu se pot mulţumi cu teoria. Şi asta pentru că terapia este ca mersul pe bicicletă. Nu putem învăţa să mergem pe bicicletă citind o carte despre biciclete. Pe cei care nu se mulţumesc cu următorul răspuns, pe cei care se simt la fel de confuzi după ce l-au citit ca înainte să o facă, îi invit să citească mai departe:

“Psihoterapia şi consilierea terapeutică sunt activităţi psihologice profesioniste centrate pe relaţia de ajutor în situaţiile de criză personală sau colectivă, de impas existenţial iminent sau trenant, de dificultate în adaptare, relaţionare şi integrare socială. Ele sunt necesare atunci când persoanele se confruntă cu: blocarea capacităţilor uzuale de a face faţă provocărilor vieţii, ca şi problemelor survenite în educarea şi dezvoltarea lor, în situaţii de impas existenţial, pierderi şi traume, suferinţă psihică şi somatică în contextul anumitor maladii, intervenţii chirurgicale, accidente etc”

Ceea ce urmează nu este nici pe departe un răspuns complet întrucât nu există aşa ceva când vorbim despre terapie.  Ceea ce urmează reprezintă doar prima pedală data de un om care s-a urcat pentru prima oară pe bicicletă.

 SUS

 

terapia şi îndoiala  

Omul nu este decât o trestie, cea mai   slabă din natură dar este o trestie cugetătoare …… nu este nevoie ca întreg universul să se înarmeze pentru a-l strivi pe om, fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vânt sau un strop de apă care să-l aplece şi să-l doboare la pământ… Ce fel de himeră este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect de contradicţie, ce miracol? Purtător de adevăr, un munte de incertitudine şi eroare; gloria şi rebutul universului…Ne propunem un scop bine determinat  şi nu foarte uşor de atins, iar dacă în cele din urmă reuşim să-l ducem la îndeplinire, în loc să ne bucuram de odihna bine meritată, aceasta devine un chin datorită inactivităţii şi căutam alte piscuri de cucerit. (Blaise Pascal, Cugetări, 1650)

După aproape trei sute de ani de când filosoful Blaise Pascal ne-a oferit imaginea omului aflat într-o continuă lupta cu sine şi cu limitele sale în descoperirea adevarului ce îl inconjoară, Wilhelm Wundt a înfiinţat în 1879, la Universitatea din Lipsca, primul laborator experimental de psihologie. A fost momentul în care psihologia a fost recunoscută ca ştiinţă de sine stătătoare. Nu mai era o ramură a filosofiei, ştiinţa despre oameni, ci devenea ea însăşi o ştiinţă, o ştiinţă pentru oameni.

După aproape o sută cinci zeci de ani de când este ştiinţă, oamenii au încă îndoieli privind eficienţa ei, îndoieli ce provin, de multe ori, din falsa impresie că terapia ar putea sau ar pretinde că poate să  schimbe natura umană. Îndoieli au şi cei care ştiu că terapia  încearcă doar să îi ajute pe oameni să îşi cunoască propria natură, să îşi găsească propriile adevăruri  şi să le facă faţă. Terapia este privită, de multe ori, ca o înşelătorie prestată de cei care vor să câştige bani moţăind pe canapea sau de unii pseudo-cercetători britanici care dau ştiri haioase la televizor. Această percepţie despre terapie îi tulbură pe majoritatea celor care se pregătesc să profeseze în acest domeniu. Ei nu îşi pot explica de ce înaintaşii lor nu au reuşit să demonteze aceste prejudecăţi şi mulţi dintre ei îşi imagineaza că vor încerca ei înşişi, prin diferite mijloace, să schimbe percepţia celor care nu cred că terapia poate avea rezultate reale, autentice. Aflaţi la începutul carierei, ei pledează înfocaţi în favoarea terapiei şi recomandă prietenilor şi cunoştinţelor să consulte un terapeut, ori de câte ori aceştia se află în situaţii dificile de viaţă. Vine o zi în care ei înţeleg că terapia nu este pentru toată lumea. Sau că nu este pentru orice moment al vieţii unui om. Şi această zi este ziua în care îşi dau seama cât de mult s-au îndoit şi ei înşişi în trecut. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist, spunea filosoful Rene Descartes în urmă cu patru sute de ani. Oamenii au nevoie de îndoială pentru a exista, pentru că asta este natura lor, mereu în căutarea adevărului, mereu în incertitudine. Dovezi ştiinţifice există. Zeci de studii, analize, experimente au demonstrat că terapia este eficientă. Cu o condiţie însă. Să vrei ca ea să poată funcţiona. Este un cerc vicios din care terapia, deşi ştiinţă, nu va ieşi niciodată. Pe de altă parte, dacă facem un exerciţiu simplu de imaginaţie, ne dăm seama că într-o lume în care toţi ar crede în eficienţa terapiei, terapia nu şi-ar mai avea rostul. Ar însemna că natura umană nu ar mai fi cea descrisă de Pascal în urmă cu trei sute de ani, iar terapia psihologică,  care lucrează cu natura umană, ar trebui să fie cu totul altceva sau să nu mai fie nimic. Psihologia va trebui mereu să îşi demostreze eficienţa pentru a rămâne în rândul ştiinţelor respecate, însă încercările de a elimina complet îndoiala din rândul oamenilor s-ar dovedi zadarnice si chiar de nedorit, dacă ne gândim că îndoiala reprezintă o parte semnificativă din materialul de lucru al terapeuţilor.

 

 SUS

 

terapia şi metafora

Foarte mulţi oameni, atunci când încep o terapie, au unele cunoştinţe teoretice despre ceea ce urmează să se întâmple. Fie că au avut deja contact cu acest domeniu, fie că au citit cărţi, s-au informat de pe internet sau au auzit despre experienţele altor oameni care au făcut terapie, teoria îi ajută să anticipeze, să pună întrebări importante pentru ei şi să se simtă confortabil. Deşi  este esenţială şi ne ajută să înţelegem foarte multe lucruri, teoria singură nu poate pătrunde în straturile profunde ale fiinţei noastre. Şi asta pentru că fiecare om este unic şi îşi trăieşte experienţele în felul lui, uneori foarte aproape şi asemănător cu ceea ce teoria l-a ajutat să înţeleagă şi să anticipeze, alteori un pic mai departe. Iar acest „un pic mai departe” este acel ceva care de multe ori ne pune în dificultate atunci când vrem să transpunem în cuvinte ceva ce am trăit, ceva ce am simţit, ceva ce am visat. Este acel ceva care ne face să credem că nu s-au inventat suficiente cuvinte pentru noi, pentru lumea în care trăim. Este acel ceva pentru care oamenii de litere, în încercarea de a se aproapia mai mult, au inventat metafora.

Bineînţeles, când spunem că au inventat metafora, ne referim doar la cuvânt, la noţiune. Metafora, în înţelesul ei profund, s-a născut odată cu omenirea. Pentru că, de fapt, chiar dacă oamenii sunt limitaţi de cuvinte, ei au avut întotdeauna la îndemână metafora. Bergson spunea, în urmă cu un secol, că în limbajul uman nu există altceva decât metaforă. 

Astfel, între teorie şi practică, terapia este metaforă. Este o lume, o lume nouă, din care omul poate privi la propria lui lume. Este o lume metaforică în care omul devine conştient de limitele propriilor lui cuvinte şi astfel devine conştient de limitele pe care cuvintele i le-au pus în viaţa lui, în gândire, în comportament, în emoţii şi sentimente. În această lume nouă în care intră, omul învaţă o limbă nouă, limba metaforei. Dar nu este o limbă străină lui, este propria lui limbă interioară şi pe care a folosit-o de multe ori înainte. Însă, în această lume nouă, omul  devine conştient de ea şi o dezvoltă, până când cuvintele nu mai par insuficiente sau infidele, până când devine conştient că el este stăpânul cuvintelor pe care le foloseşte şi că le poate folosi în avantajul lui. Pentru că metafora permite evidenţierea semnificaţiilor ocultate, inaccesibile raţiunii şi explicaţiei, permite verbalizarea realităţii psihologice, strict individuale, a senzaţiilor şi trăirilor universului interior, pentru care cuvintele obişnuite sunt inadecvate, întrucât au un conţinut logic categorial. Metafora permite gândirea unor realităţi abstracte, dificil de reprezentat, restructurează modul de gândire şi de interpretare a lumii.

 

 SUS

 

terapia şi realitatea

Aşadar, pentru a-şi spune povestea, omul foloseşte cuvinte. Numai că, aşa cum spuneam mai sus, oamenii nu au cuvinte pentru a denumi fiecare senzaţie. Cuvintele vehiculează un conţinut categorial care nu poate surprinde aspectele intime, singulare, concrete ale universului interior. Aceste aspecte pot apărea la intersecţia sferelor  semantice ale cuvintelor. Astfel, există riscul de a confunda cuvintele cu lucrurile pe care le denumesc, imaginea pe care o avem despre ceva anume – cu acel ceva real. În 1993, Korzybski a atras atenţia asupra acestui fapt când a formulat celebrul dicton: Numele nu este lucrul, harta nu este teritoriul. De foarte multe ori, cuvintele nu doar denumesc o realitate ci o şi creează, adică o afirmaţie odată făcută tinde să-şi confirme propriul adevăr. Această idee este teoritizată de conceptul autoîmplinirii predicţiei din teorema lui Thomas: Dacă oamenii definesc o situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie este reală prin consecinţele definirii ei ca reală.

Cuvintele se nasc din gânduri şi construiesc realităţi apoi se întorc în gânduri şi sădesc în ele realităţile pe care le-au creat. Istoria omului devine povestea sa, harta care îi permite să găsească un sens, să pună ordine în fluxul de evenimente pe care le trăieşte. Terapia se luptă cu generalizările construite de gânduri şi cuvinte pentru că acestea oferă o hartă a realităţii, nu realitatea însăşi. Harta ne face să nu putem vedea diferenţele, excepţiile, să nu putem vedea copacii de pădure, să vrem totul sau nimic, a fi sau a nu fi, incapabili să vedem nuanţele. Terapia nu este altceva decât o alternativă la construcţia psihologică a omului, o nouă hartă care îi permite să găsească alternative la căile iniţiale care păreau că nu duc nicăieri.

Terapia este posibilă pentru că ea nu îşi propune în mod necesar să schimbe realitatea, lucrurile concrete din care este construită, ci imaginea noastră despre ea, gândurile noastre.  Nu lucrurile sunt cele care ne supără, ci gândurile noastre despre ele, spunea Epictet cu aproape 18 secole în urmă, iar Shakespeare spunea cu mult timp după el că lucrurile nu sunt bune sau rele, gândurile noastre le fac astfel. Terapia îşi propune să îl facă pe om mai liber, iar, în acest context, libertatea ar putea fi definită drept capacitatea omului de a dezvolta alternative. Şi dacă există o formă supremă a libertăţii, aceasta ar putea fi libertatea de a gândi. Acolo unde gândeşti, acolo construieşti! (Mara Priceputu)

 

 SUS

 

terapia şi adevărul

Foarte multe persoane, atunci când încep o terapie, sunt avide după adevăr. Ele par uneori dispuse să sacrifice orice pentru a-l afla. Sătule de căutările deşarte de până atunci, găsesc în persoana terapeutului, deţinătorul suprem al adevărului. Terapeutul reiterează: Nu pot să îţi dau nimic care să nu existe deja în interiorul tău. Nu-ţi pot propune alte imagini decât ale tale. Eu te ajut să faci vizibil propriul tău Univers. (Hermann Hesse)   La auzul acestor cuvinte, foarte multe persoane renunţă la terapie. Ele fug. Fug pentru că se grăbesc, fug pentru că nu mai au răbdare. Ele nu vor să afle adevărul împreună cu terapeutul, ele vor să-l primească de-a gata de la terapeut. Terapia este de multe ori neputincioasă în astfel de cazuri şi tot ceea ce poate spera este ca persoana să realizeze într-o zi că nu poate fugi de ea însăşi la infinit şi că timpul pe care şi-l doreşte, îl va câştiga stând un pic pe loc, în prezent şi nu alergând înapoi spre trecut sau înainte, spre viitor. Ceea ce vrea să spună terapeutul nu este că persoana nu va afla adevărul, ci doar că el, terapeutul, nu i-l poate oferi încă. Nu i-l poate oferi pentru că terapeutul este doar un curier. Oricât de bine ar cunoaşte drumurile şi oricât de mult s-ar grăbi, el nu poate livra cutia  pentru că expeditorul nu a pus cadoul înăuntru. Şi chiar dacă l-a pus, din moment ce cadoul nu a fost livrat până în acel moment, este posibil ca destinatarul să nu fi fost acasă, să nu fi vrut cu adevărat să îl primească sau să nu fi fost pregătit să îl primească. Terapeutul nu îşi poate asuma acest risc. El trebuie să vadă mai întâi dacă persoana este pregătita să intre în zone ale fiinţei ei pe care nu le-a mai accesat înainte, să vadă dacă este pregătită să accepte şi să se bucure de percepţia dublului adevăr, înainte de a şi-l însuşi pe unul dintre ele, dacă de asta va mai avea nevoie. Să o ajute să înţeleagă că aceeaşi realitate (adevăr) oferă imagini diferite în funcţie de aşteptări şi perspective.

Durează ceva timp până când persoana realizează că ea însăşi este atât expeditorul cât şi destinatarul. Uneori se întâmplă să nu realizeze niciodată, să încheie terapia simţind că îi va rămâne terapeutului veşnic recunoscătoare pentru cadoul oferit. Pur şi simplu nu poate înţelege că terapia (adevărul) este un cadou pe care ea şi l-a făcut sie însăşi. Dar nici nu mai contează. Pentru că, aşa cum curierul este reprezentantul expeditorului şi primeşte uneori cele mai calde zâmbete din partea destiatarului, aşa şi terapeutul este oglinda persoanei şi primeşte atât reflexia celei care l-a însărcinat cu aflarea adevărului cât şi reflexia celei care l-a găsit.

Frumuseţea terapiei nu constă în faptul că avem de-a face cu adevărul, indiferent cât de satisfăcător ar fi acest lucru, ci, că, în căutarea acestuia, respectându-ne şi utilizându-ne ignoranţa, găsim un resort care ne stimulează cunoaşterea.(Gaie Houston)

 

 SUS

 

terapia şi întrebările

 Nu căuta răspunsuri imposibile. Mai bine schimbă întrebările. (Confucius, 551 Î.C. – 479 Î.C.)

Orice răspuns naşte alte întrebări. Şi de aceea, foarte multe persoane vin în terapie deja obosite de atâtea întrebări, întrebări ale căror răspunsuri nasc alte întrebări. Vin în terapie cu speranţa că terapia le va oferi răspunsuri definitive, răspunsuri care să încheie odată pentru totdeauna acest lanţ de întrebări şi răspunsuri infinite, care simt că le strangulează. Când văd că terapia nu deţine răspunsuri apriori, soluţii predefinite sau reţete cu ingrediente exacte ale liniştii interioare, ele simt că totul este în zadar. Chiar dacă aleg să continue terapia, se simt exasperate de întrebările terapeutului. „Alte întrebări, iar şi iar întrebări…de ce îmi pune atâtea întrebări, i-am dat toate datele problemei, de ce nu îmi oferă răspunsuri concrete? De ce tace când eu îl provoc să vorbească neîncetat?”  Persoanele care aleg să continue terapia în ciuda acestei exasperări, în ciuda suspiciunii privind profesionalismul terapeutului, încep încet, încet să înţeleagă. Încet, încet încep să simtă, nu că au găsit răspunsuri, dar că întrebările nu le mai exasperează. Acest lanţ al întrebărilor, cu multitudinea lor de răspunsuri care nasc alte întrebări începe să se lărgească şi să le elibereze uşor. Apoi, lanţul se eliberează de tot şi nu mai formează cercuri şi spirale. El pluteşte pur şi simplu în jur. Cum face terapeutul asta? Este secretul lui. Este vocaţia lui, aceea de a pune întrebări şi de a ajuta persoana să aleagă răspunsurile care o definesc. Punând întrebări, care de multe ori par simple şi banale,  însoţeşte persoana în autodefinirea ei. Pentru că unul din secretele terapiei este de a ajunge la întrebarea întrebărilor. Iar această întrebare se ascunde dupe alte zeci sau sute de întrebări. Terapeutul trebuie să ia fiecare întrebare în parte şi să o dea la o parte. Dacă se grăbeşte şi încearcă să dea la o parte mai multe deodată, riscă să dărâme la loc grămada deja dată de-o parte. Un lucru foarte important de reţinut pentru orice persoană este că, de foarte multe ori, atunci când nu putem lua o decizie, când simţim că balanţa înclină când într-o parte, când în alta, între două variante de răspuns, problema nu o reprezintă răspunsul, ci întrebarea. Dacă nu ne putem răspunde la o întrebare, înseamnă că în spatele ei se ascunde o altă întrebare la care trebuie să ne răspundem mai întâi, această întrebare poate la rândul ei să ascundă altă întrebare şi tot aşa.  Uneori, răspunzându-ne la alte întrebări, răspunsul la întrebarea iniţială poate apărea din senin, atât de clar şi de luminos încât ne mirăm că la început am luat în calcul altă variantă.

Ce se întâmplă cu lanţul până la finalul terapiei? O parte din el se rupe şi devine parte din persoană. Devine adevărul persoanei. Este acea parte cu răspunsuri care nu mai nasc alte întrebări sau dacă vor mai naşte la un moment dat, a răspunde la ele nu mai constituie o problemă. O altă parte a lanţului rămâne undeva aproape de persoană, dar în afara ei, o bântuie uneori dar nu o mai exasperează neîncetat. Este acea parte a lanţului în care fiecare răspuns naşte întrebări infinite dar asta nu o mai afectează acum când simte că are o identitate proprie de care nu se mai îndoieste. Este acea parte a lanţului care ne face  conştienţi că nu vom afla niciodată întreg adevărul din lume şi care totodată ne stimulează creşterea şi dezvoltarea. La fel ca un copil care are etape de creştere şi etape de stagnare, aşa, orice om care şi-a găsit liniştea interioară poate avea perioade în care să accepte provocarea lanţului de întrebări şi răspunsuri infinite şi perioade în care trăieşte pur şi simplu aventura vieţii, fără întrebări şi fără răspunsuri! Doar cu propriile sale ingrediente!

 

 SUS

 

terapia, conflictul şi identitatea

Omul nu se poate schimba, nu îşi poate schimba viaţa până nu rezolvă ameninţarea identităţii. Iar cel care îi ameninţă identitatea, cel care îl face să se simtă strangulat de întrebări şi răspunsuri, este conflictul. Conflictul este trăit cu atât mai intens cu cât determinările, condiţionările, modelele, cultura şi apartenenţa ce i-au fost impuse omului, l-au împiedicat să îşi creeze o identitate personală. Încă de la naştere, omul este modelat, determinat şi condiţionat de mediu în modul de a se percepe şi de a vorbi despre sine şi despre lume. În felul acesta îşi pierde capacitatea de a stabili singur sensul propriei vieţi şi identităţi.

Presupunând prin absurd că am putea înlătura problema mediului, conflictul tot nu l-am  putea înlătura întrucât el face parte din natura umană. Însă oamenii nici nu ar trebui să se confunde cu acesta. Oamenii nu sunt doar conflict, indiferent de câte ori istoria ne-a contrazis. Şi atunci ce putem face? Terapia îl apropie pe om de el însuşi, distanţându-l de propriul conflict. Externalizat, conflictul poate fi privit ca pe ceva din afară. Astfel, se deschide calea către un examen raţional, autentic care reuşeşte să schimbe personajele şi evenimentele poveştii.

Povestea îşi schimbă perspectiva şi cadrele de referinţă, dezvăluind noi semnificaţii, oferind o imagine mai completă asupra problemelor. Şi reuşeşte să facă asta ştiind că, în orice moment, activitatea conştientă a omului îşi poate avea sursa în inconştient. Omul nu admite niciodată o acţiune fără motiv. Necunoscând sursa inconştientă a acţiunii respective, găseşte a posteriori, o justificare a comportamentului său, încearcă găsirea unor argumente valabile în plan intelectual, social sau moral, a căror semnificaţie profundă îi scapă total.

Daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna Pământul! spunea Aristotel cu mai bine de două mii de ani în urmă. Omul îşi trăieşte în mod dramatic prezentul şi viitorul pentru că nu găseşte în trecutul său, aşa cum îl povesteşte el, punctele de sprijin pentru a da existenţei sale sensul dorit. Terapia rescrie istoria şi o completează pentru a găsi un punct de sprijin. Terapia încearcă să insufle puterea şi energia necesare omului pentru a-şi crea propriile poveşti despre sine şi despre lume. Poveştile sunt pline de goluri pe care oamenii trebuie să le umple pentru ca povestea să poată fi jucată. Aceste goluri se umplu din experienţa trăită şi din imaginaţia oamenilor. Cu fiecare  act oamenii îşi rescriu viaţa. Evoluţia vieţii este asemănătoare procesului de a redeveni autori, asemănătoare procesului de reintrare a persoanei în poveste, dezbătând-o şi făcând-o a lor, personalizând-o. (David Epson)

Galerie foto
  • ...